#oldschool

13 January 2021 /

Într-una din zile, deși părea că am fost cuminte în ziua respectivă, mama mea a hotarât să mă ducă la spital pentru o consultație oftalmologică. Să ne înțelegem, făcusem deja până atunci Moldamin și vreo 14 injecții în burtă după ce m-a mușcat un câine, o intervenție plastică la o mână pe care mi-au căzut căteva picături de smoală, însă nici una nu mă speriase așa cum mă speriase posibilitatea de a purta ochelari. Era 1991-92, într-un oraș de lângă București, într-o gașcă de copii zurlii care faceau miștouri de ochelariști. Am făcut consultația și inevitabilul s-a produs. Dioptriile mele erau, după cum am aflat ulterior, +5 și +4. Nici mie și nici mamei mele, nu ne spuneau prea multe aceste dioptrii. După ce mi-am consumat toate argumentele în fața părintelui dibace, care parcă scotea din pământ – din iarbă verde – contraargumente mult mai solide si mai numeroase decât ale unui copilandru de-o schioapă, am mers cu ea de mânuță la domnul ”meșter ochelarist”.

Am luat împreună cu mama cartea albastră mare de sub telefon și atât cât mă pricepeam la citit înainte de scoala, am început să caut cu degetul la litera V, numele ”Victor Uleia”. ”Victor Uleia”, un nume parcă menit să înspăimânte până și cel mai brav copil din spatele blocului. Când i-am găsit numele, respectiv adresa, mama a exclamat ” asta vine în spatele Cinematografului Scala”. Păi normal că avea sediul ”în spatele” unei cladiri, undeva dosit, așa merită un om care face rău copiilor. Să zică merci că i-au dat voie autoritățile să-și facă asemenea încăpere de tortură în oraș și nu înafara lui. A sunat mama să anunțe venirea noastră și peste vreo 2 ore, iata-mă ajuns în fața ușii care, întrucâtva, avea să-mi schimbe viața. O ușa mică, cu doua geamuri în stânga și în dreapta sa, afumate, curățate barbătește. Adica șterse cu o cârpă cu care au mai fost șterse de cateva zeci de ori, numai atât cât să pătrundă puțină lumină naturală. Dacă ar fi să fac o analogie cu ceva din ziua de azi, mă duce gândul la intrarea într-o vulcanizare sau într-un service auto. Logic, judecam eu, asemenea atrocitate poate să vină numai cu fum negru la pachet. Cu mult mai mult curaj decât mine, mama deschide hotărât ușa și dă să intre. ”V-am chemat eu? Am zis să veniți la două, nu e două încă, așteptați să vă chem” tună o voce de bărbat care semăna cu Moș Craciun (barba e opțională, e posibil să i-o fi adaugat eu fără sa vreau, dar păr cărunt și mustață avea sigur). Într-adevar, mama facea parte din acea grupă de oameni care ajungeau întotdeauna cu 15-20 de minute înainte. Știam deja asta, așa că ne-am retras cuminți, dar nu înainte să arunc o privire înăuntru și să văd o flacără. După cum am aflat mult mai târziu, din Lord of the Rings, lucrurile cu adevărat diabolice se făureau numai în flăcările iadului, așa că se explica și flacara aia din atelierul opticianului.

Când ne-a poftit înăuntru, aveam să dau de o lume care mi-a rămas pe retină multă vreme. Spațiul era destul de mic, cât o bucătărie de apartament. La jumătatea spațiului era o tejghea cu ramă de lemn natur si cu sticlă pe toate părțile. Dupa această tejghea, printr-o sticlă (imaculata de aceasta data) era dl. Victor, așezat pe scaun la un banc de lucru, cu ochelari coborâți pe vârful nasului. Bancul era în colțul camerei și avea într-un colț o lampă de gaz, iar în fața specialistului erau o lentilă intreagă, una ciobită într-un fel ciudat pe contur și o ramă extrem de ciudată. Pentru mine, avea dimensiunea unei măști de sudură, aveam să aflu abia mai târziu că era o ramă normală de damă din anii ‘80. Deasupra acestui blat pe colț, pe peretele din stânga erau așezate, într-o ordine impecabilă, șurubelnițe pentru toate suruburile pământului, clești care mai de care mai ciudați și o sumedenie de dizpozitive cu diamant, pentru tăiat sticla, care mai de care mai interesante. 

O bormașină mică, manuală, cu un burghiu foarte mic, sârme de toate dimensiunile, miros puternic de gaz (sau alcool tehnic!?). Apropo de gaz, brichete. Erau brichete peste tot. Pe blat, sub blat, în interiorul vitrinei, pe vitrină, peste tot brichete. Era paradisul oricărui pasionat de șurubele și de domeniul tehnic, așezate într-o ordine și într-un echilibru perfecte. La un moment dat, se ridică colosul de de câțiva metri (eu aveam 2 palme peste 1m), se uită prin ochelarii căzuți pe nas, parcă tocmai pentru a mă focaliza pe mine, și deschide un sertar. ”Ramele.” M-am uitat cu reținere înspre sertarul cu 10-15 modele de rame de toate, uriașe, excesiv de negre și auzeam deja poreclele peste umăr. În meșteșugul făurarului, ramele erau niste garnituri opționale și nu foarte importante ale lentilelor. Am înțeles asta mulți ani mai târziu, însă la vremea aceea eram un țâcă cu o reputație foarte importantă de conservat.

”Rețeta” mai murmură o dată înfundat bătrânul meșter. Îi întinde mama rețeta, și începe, ca toate mamele, să spună că fiului său îi trebuie ceva special, ceva mai bun, cel mai bun, cele mai [..] ”Le am, veniți vineri la 3”. Așa cum îi era obiceiul, mama a ajuns mai devreme, iar de aceasta dată, geamurile erau curate. Într-atat de curate încât am stat 15-20 de minute și m-am uitat cu religiozitate la omul care, perfect organizat, îmi finisa ultima lentilă (mare cât o zi de post – și la fel de grea, nu erau încă disponibile lentilele subțiate). Ca să vă imaginați în ce ordine erau așezate uneltele și obiectele în bancul său de lucru, acest om nu își lua privirea de la ochelarii pe care-i monta, întindea mâna și găsea precis șurubelnița de care avea nevoie. Și, evident, bricheta. Am observat, mai târziu că lampa de gaz pe care o avea nu era lampă de gaz, era o lampă pe benzină sau pe motorină, cu un mic piston prin care facea presiune și vaporiza combustibilul. În timp ce era concentrat la una dintre manoperele pe care le făcea, flacăra se mai stingea și trebuia reaprinsă.

La ceasul cu cadranul roșu al mamei am văzut ora fixă, iar de data aceasta am deschis eu, hotărât, ușa. ”Imediat sunt gata”. Atât m-a fascinat, în mintea mea de baiețel pus pe stricat orice, atelierul acelui om, că l-am întrebat, evident ”Cum se fabrică?” Atât mi-a trebuit. În 20 de minute știam și pe ce poartă se livrează lentilele la IOR (Întreprinderea optică română), și ce este sticla Corning, toate – vrute și nevrute. Făurarul tocmai primise scena (și auditoriul) pe care să-și depene îndeletnicirea sa de o viață.

Am plecat de acolo cu niște ochelari de care mai mult am încercat să scap – recunosc – decât să-i port. Când ieșeam pe afară la joacă, pe ascuns, îi ascundeam în tabloul electric de la usa din spate a blocului (da, toți copiii ascundeau acolo lucruri pe vremea aia). Cu toate acestea, am plecat și cu șansa de a vedea tot ce scrie în manualele școlare, scrisul mărunt, detaliile, pătrățelele și conturul desenelor pe care l-am respectat mai mult sau mai puțin – de văzut îl vedeam sigur. Și pe lângă acei ochelari pe care am continuat să-i scad până la +1 / +2, am plecat cu o experiență de viață foarte interesantă. Indiferent care este meșteșugul tău, când îl faci cu dăruire și responsabilitate, se vede.. se simte. Chiar și din ochii imperfecți ai unui junior de-o șchioapă.

Îi mulțumesc pe această cale domnului Victor Uleia, oriunde s-ar afla, și îi cer scuze dacă mintea mea de copil i-a adăugat barbă, ori câteva brichete în plus prin atelier. M-a inspirat într-o mare măsură felul dânsului de a-și ”trăi” meseria. Mulțumesc în special mamei mele că s-a gândit să mă consulte; fără oftalmolog atât eu cât și mama eram convinși ca eu vad foarte bine, pentru că, la testele repetate ale mamei mele, vedeam numărul de pe tramvai. Interesant lucru, oare ce detalii importante aș fi trecut cu vederea în toți anii aștia?

Programează-ți online copilul la consultație aici. Dacă vrea, îi aratăm și atelierul. Fii pe pace, am adunat toate brichetele 🙂

E simplu.

Întreabă ceva!

E simplu.